O caut pe Sanda

1) am reușit să cărăm cinci camioane de cărămidă, 

2) am cîntat pînă am răgușit, 

3) m-am lovit la un deget și 

4) am cunoscut-o pe Sanda.

Așa începe povestea. Degetul cu pricina sîngera și-mi dădea usturimi. Am ieșit pe poarta fabricii de cărămidă. Era într-un cartier de la margine, un cartier adormit și plin de praf sub soarele de amiază. Casele mici, înghesuite una în alta, își contopeau acoperișurile pleoștite de tablă într-o îngrămădeală diformă, ruginită. Erau cîteva dughene cu aspect trist, o cofetărie cu firmă verde, un magazin particular de mărunțișuri, un bufet, iar mai încolo, pe străduța prăfuită, o curte cu flori. Am deschis încet portița, fiindcă zărisem printre flori — o fată. — Bună ziua! Dacă sînteți amabilă; m-am lovit la un deget. Puțină apă și o bucată de pînză. 

— Imediat, cu plăcere. Luați loc pe bancă. După cîteva minute veni cu o cană de apă, săpun și o fîșie lungă de pînză albă. 

— Să vă torn. 

— Mulțumesc. Așa... ușurel... mă ustură. 

Avea o mînă frumoasă. Albă, cu degete lungi și grațioase. Era ușor îmbujorată, cu cîteva broboane de sudoare pe frunte. Părul castaniu staîns în două codițe mă făcea să jur că nu-și sărbătorise încă majoratul. 

— Aveți ochii albaștri sau verzi ? 

— Sînteți răgușit. Ați strigat ? 

— Nu. îmi place să cînt... cred că sînt albaștri. 

— Să nu mai cîntați așa de ' tare, maj ales în camion... Nu are importanță culoarea. 

I-am mulțumit pentru primul ajutor. înainte de a pleca am mai privit-o o dată. Era îmbrăcată într-o bluză albă de in și o fustă „sare și piper“, largă. Din toată ființa ei se degaja un aer de respectabilă modestie. Și totuși cînd ne-am luat rămas bun a zîmbit, parcă, mai mult decît ironic. 

— Sanda, vino puțin! — chemă o voce de bătrînă din fundul curții. Am plecat. Ce nume frumos : Sanda. Am văzut-o pe stradă după o săptămînă. Era îmbrăcată la fel de simplu dar îi stătea bine. 

— Sanda! 

— Aa, dumneata? Cum merge degetul? 

— Mulțumesc. Ce faci? 

— Cu treburi. 

— Nu te plimbi puțin? E soare. 

— Pînă la patru. Trebuie să ajung undeva. 

Mi se părea frumoasă. Poate fără codițe ar arăta mai matură. Nu prea știam cum să încep discuția. La drept vorbind mă temeam că nu avem preocupări comune. Totuși am încercat: 

— Știi, uneori zîmbești în colțul gurii ca Gioconda. Mă amuzam la gîndul că s-ar putea să-mi răspundă : „N-o cunosc, pe ce stradă stă?“

 — Ce păcat că nu ești Da Vinci. M-ai face celebră. 

Și zîmbi din nou mai mult decît ironic. 

— Ascultă, Sanda, tu cu ce te ocupi? 

— N-ai văzut ? Cu florile. Mai dau și primul ajutor răniților... 

— De ce nu vrei să-mi spui ? 

— Mai stau cinci minute, mă așteaptă bunica. 

Oricum Sanda era un mister, începuse să mă intereseze. I-am smuls promisiunea că ne vom plimba peste două zile în cartierul ei. Am ajuns la locul întîlnirii mult prea devreme și a trebuit să mă plimb singur... Sanda a venit la timp. La capătul străduței am dat în cîmp. Ne-am așezat pe o buturugă sub un salcîm și am discutat cîteva banalități. Nu știu de ce simțeam că Sandei ar trebui să-i spun numai fraze alese și să fac pe grozavul față de ea. 

— Parcă nu mai ești răgușit ? 

— Nu, sînt în voce. Ascultă, îți place Verdi? 

— Ești tenor, da ? îmi place „Celeste Aida“. 

Și din nou zîmbi. Am început să cînt încet. Vocea mi se pițigăie penibil la acute, dar eram convins că am s-o dau gata pe Sanda cu „Celeste Aida“. Apoi am cîntat „La donna e mobile" și melodia pentru cor „Nabucco". Mă așteptam ca Sanda să mă aplaude entuziasmată. 

— Ai să răgușești, îmi spuse. M-am simțit jenat. I-am promis că o să mergem la operă cînd va fi primul „Rigoletto", și mi-am luat angajamentul s-o inițiez în muzica de operă, deși sînt pur și simplu un amator. Am luat bilete la loja numărul șapte de rangul unu, dar la operă n-am mai ajuns să mergem împreună. Lucrurile s-au precipitat și am plecat în grabă, trimițîndu-i într-un plic biletele. Și au trecut doi ani. Nu mai știam nimic de ea, rămăsese pentru mine o enigmă. Dar iată-mă acum din nou în oraș. Trebuie să o caut. Am luat bilete pentru seara la „Rigoletto" în loja șapte de rangul unu. Am mai luat un buchet de gladiole și astfel m-am urcat în autobuz spre cartierul Sandei. Mă gîndeam cîtă plăcere o să-i facă surpriza...

— Aici ? Ba da, cobor. Scuzați. Probabil am greșit mașina. Se poate? A nu, iată fabrica de cărămidă. Dar'străduța Sandei ? 

Nu maj era. Nu. Dispăruse. Era o piață largă cu o fîntînă arteziană în centru. Trei alei asfaltate tăiau geometric rondurile de flori în jur blocuri zvelte cu jaluzele albastre, cu balcoane grațios arcuite și vitrine mari la parter. 

Poftim, caut-o pe Sanda! Pe cine să întreb oare? 

Dar iat-o. Alerg după ea pe trotuar și o strig. — Sanda! — ? !... — mă privi mirată. 

— Iertați-mă domnișoară, v-am confundat. Era prima gafă din ziua aceasta. 

— Tovarășe, nu vă supărați, se pare că locuiți aici în blocurile acestea. 

— Da, ce doriți? — Știți, eu caut o fată. O cheamă Sanda. 

— Aha, matale erai ăla care n-o lăsa în pace pe fiica mea ! Bine că te cunosc. Ia vino încoace amice! 

— Să vedeți... 

— Nici un să vedeți. Stai așa! Sanda! — strigă spre una din ferestre. La balcon apăru o fată blondă cu o mătură în mînă. 

— O, nu e dînsa. Vă înșelați. Sanda aceea stătea aici acum doi ani, într-o căsuță. E brunetă. 

— Zău, atunci ce te legi de oameni? îmi întoarse spatele, țîfnos. Eram disperat. 

— Copii, nu știți voi dacă locuiește aici o fată Sanda? 

— Ba da, nene. Mai multe. Uite acolo, două din ele joacă șotronul. Sînt în clasa a treia. 

— Bine copii, luați-vă bomboane de doi lei. Am renunțat. Mergeam mașinal spre stația de autobuz. Am dat buchetul taxatoarei, care mi-a zîmbit apoi drăgălaș pînă în centru unde am coborît. Seara m-am dus la operă singur. N-am dat nimănui biletul Sandei. Aveam să-mi închipui că ea stă pe locul alăturat și zîmbește, ca de obicei, ironic. Savuram ariile cunoscute. Ce frumos a cîntat Gilda aria de la balcon. Minunat. Și ce aplauze!... în pauză, spre stupefacția mea, plasatoarea mi se adresă cu numele exact și-mi spuse să o urmez. Am străbătut coridorul lung, apoi am intrat în holul actorilor, și am așteptat puțin pe fotoliu. Bătu la ușa unei cabine, o deschise, vîrî capul înăuntru și apoi mi se adresă întorcîndu-se : 

— Poftiți, vă rog! Puțin a lipsit să nu leșin. În cabină era Sanda. 

— Te-am văzut de pe scenă, zise. În loja șapte. 

— Tu, Gilda?... 

— Da, de ce te miri? E seara debutului meu. 

— Deci, pe vremea aceea... 

— Da, eram studentă la Conservator, zise Sanda zîmbind din nou ca de obicei. Și eu care îi cîntasem ca un nerod crezînd că o dau gata cu vocea mea. De atunci sînt cel mai modest băiat din lume.